Într-un fel, cumplițenia și cruzimea sunt meseria mea | INTERVIU cu Constantin Barbu – un mare scriitor european

Interviu realizat de Victor Roncea

PRIMA PARTE

Victor Roncea: Domnule Constantin Barbu, încercăm de doi-trei ani să facem un interviu.

Mi-ați spus că vom face interviul după ce veți publica 2000 de volume, adică tot atâtea volume câte a publicat Iorga. Despre care legenda spune că ar fi cel mai prolific autor din ultimii două mii de ani. Acum mi-ați spus că ați tipărit vreo 2000 de volume și că putem să facem interviul.

Răspundeți-mi, așadar, din ce s-ar compune această sumă de cărți?

Constantin Barbu.: Dragă Victor, nu țin o contabilitate exactă a cărților publicate. Fiindcă nu din cantitate se compune coloana vertebrală a unei opere. Încercând să rememorez tabloul acestor 2000 de cărți, vin și spun.

Sunt peste 500 de volume din Monumenta Romaniae Historica, volume în facsimil color, format A4, având, în medie, câte 500 de pagini fiecare. Aceste documente fundamentale ale istoriei poporului român sunt culese din peste 70 de arhive, documentele fiind scrise în vreo 24 de limbi.

Românii au documente capitale în toate cele mai mari arhive ale lumii: Vatican, Viena, Berlin, Moscova, Sankt-Petersburg, Uppsala, München, Heidelberg, Berna, Zürich, Roma, Milano, Torino, Napoli, Madrid, Strassbourg, Paris, Londra, Cambridge, Oxford, New York, Alexandria, Ierusalim etc. Grație Înaltpreasfinției Sale Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, am tipărit deja jumătate din această colecție. Iar printr-o colaborare dintre Patriarhia Constantinopolului și Arhiepiscopia Tomisului, prin coparticiparea Patriarhului Bartholomeu I și a Arhiepiscopului Teodosie, am început tipărirea manuscriselor și documentelor aflate în Constantinopol până la căderea din 1453. Manuscrisele și documentele sunt risipite în întreaga lume dar am reușit un prim inventar care cuprinde 22.253 manuscrise. Am tipărit deja 223 de volume, cele mai vechi. Colecția se numește Monumentele istorice ortodoxe și bizantine.

Am tipărit, de asemenea, o colecție care ar trebui să fie foarte scumpă culturii române, anume Biblioteca lui Eminescu. Inventarul cvasicomplet al bibliotecii numără aproximativ 1250 volume, din care am pregătit pentru tipar 880 volume și am editat deja peste 675 de volume.

Mulți ani am tipărit Integrala Manuscriselor Cantemir, integrală care a adunat din opt (din cincisprezece) țări 104 volume. Din arhivele românești am tipărit Procesul Noica – Pillat (22 de volume) și Procesul „Marii trădări“ (23 de volume).

Am mai tipărit și alte colecții care însumează cine știe câte zeci de volume.

De neuitat este tipărirea în facsimil color, volum cu volum, a celor 44 de Manuscrise Eminescu (tipărite de Eugen Simion și Academie cu greșeli și lipsuri). Aici am adăugat manuscrise pe care Simion nu le-a știut niciodată (fiind nespecialist în Eminescu). Și am adus de la Universitatea Humboldt din Berlin Matrikelbuch / 22 Januar 1875 a lui Eminescu, grație domnului Günter Stock, Președintele Academiei Germane. Documentul demonstrează că Eminescu era încă student în ianuarie 1875.

Iată fotocopia documentului:

V.R.: Vă rog să nu uitați de cărțile personale…

C.B.: După cum știi am tipărit câteva zeci de cărți de eseuri, înainte de editarea cărților de poezii. Am tipărit și 15 volume din Marea traversare a vidului (fragmente, aforisme). Cărțile tipărite înainte de 1989 sunt celebre. Rostirea esențială se numea, de fapt, Reamintirea Ființei, iar Încercare asupra temeiurilor limbii românești (titlu imposibil!) se numea Hestia. Încercare de a dezlega imaginea lumii. Hestia face parte din Supracartea fără de ce, la care am scris vreo 30 de ani (chiar dacă are doar 2430 de pagini). După cum vezi, nu m-am grăbit niciodată. Așa se face că acum trebuie să public peste 350 de cărți de poeme.

Am publicat încă de acum 30 de ani câteva cărți de poeme, anume elegiile Absenței (scrise în 1982, când a murit tatăl meu), Roza mentală, Iluzia regală, Versiuni ale vidului, Limba distrusă, Carte despre singurătate, nebunie şi moarte.

Am scris Divina tragedie (în 1000 de poeme). Apoi trei cărți mari de câte zece volume :

– Autotransscrierile (zece volume, câte 100 de poeme fiecare volum)

– Iluminările obscure (zece volume, câte 100 de poeme fiecare volum)

– Paragină-n vid (zece volume, câte 100 de poeme fiecare volum).

Acum le public în ediție definitivă.

Ție pot să îți vorbesc și despre trei cărți imense, anume Autoversiunea versului în vid (cu 2250 de poeme), Cartea Angelei (compusă din 3500 de poeme) și Biblion (care are vreo 2500 de poeme).

O carte cu totul specială este cea pe care am intitulat-o Supremele Angelei.

O carte care se poate citi în zece mii de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de ani pământeni. Cartea Supremele Angelei are 366 de pagini, 365 de pagini au câte 24 de versuri, pagina 366 are 6 versuri. Așadar, în total există 8766! versuri și 8766! trebuie citit 8766 factor, adică există zece mii de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de poeme posibile. Dar vom dezvălui metoda citirii la momentul potrivit.

V.R.: Mi-ați vorbit de mai multe ori despre Supracartea fără dece. Din ce se compune și care ar fi ideea pe care ați „învârtit-o“ 30 de ani?

C.B.: Supracartea fără de ce se compune din cinci mari cărți (unele cărți având mai multe volume).

Dar Supracartea are cinci volume:

1. De ce nu s-a gândit încă?

2. Codurile sanskrit – grec – german

3. Spargerea codului sanskrit – grec – german. Eliberarea de cod

4. Ștergerea semnelor. Eliberarea de semne

5. Supracartea fără de ce

Ideea cu care am fost în joc este una foarte simplă: anume că nu s-a gândit încă. Tot arborele ritualic al indoeuropenei este unul imaginar de la stăpân la sclav. Este schema omului tradițional care are nevoie de început (arche) și de timp (arche).

Toată eroarea pleacă de la un imaginar big-bang. Și toată traversarea de 2500 de ani este o gigantomachie pentru supremație. După cum vezi, războaie de multe feluri sunt și azi…

V.R.: S-a scris despre dumneavoastră, prin vocea celui mai mare filosof român Constantin Noica, că sunteți în fruntea celor „22 de genii“ tinere ale României… Nu fixa și Noica tot o supremație?

C.B.: Și domnul Noica fixa o supremație intelectuală care este valabilă și astăzi și va fi întotdeauna. Nu degeaba Noica era el însuși genialissim. Și în epocă, ierarhia cinstită și inspirată a lui Noica a tulburat câțiva dintre intelectualii cei mai notabili, anume etc.. Pleșu, Liiceanu… Din păcate, Pleșu și Liiceanu plagiind nu s-a mai putut purta nici un „război intelectual“. Ca să fiu sincer eu trăiesc fără să particip la nici un război fiindcă nu am rival.

V.R.: Un șoc a produs și ceea ce a publicat (postum) Edgar Papu într-o carte despre Eminescu. Papu scrie:

„În actuala carte noi căutăm să combinăm o atare metodă de cercetare cu o alta, şi anume aceea a esenţei, în sensul unuia din cei mai de seamă filosofi ai veacului nostru, alături de Martin Heidegger, a lui Edmund Husserl. Acest filosof urmăreşte, presupunând a fi cunoscută şi acceptată existenţa unui mare poet, esenţa fenomenului pe care acel poet îl cuprinde.

Desigur că urmând această cale, noi nu vom mai avea în faţă un Eminescu integral, în toate ramificaţiile gândirii şi soluţiilor sale filosofico-poetice. Esenţa va cuprinde cu totul altceva decât existenţa însăşi sau faptul de a exista, pe care îl cunoaştem sub numele acelui Sein heideggerian. Aci trebuie să deschidem o mică paranteză, în care să arătăm că un filosof român, Constantin Barbu, a descoperit cu texte încă mai vechi, existenţa unui alt cuvânt intraductibil, de astă dată românesc (este vorba de cuvântul ins, care nu-şi poate găsi echivalentul în altă limba decât în cea latină). Un asemenea cuvânt provine din latinescul ens care, de fapt, este un echivalent mai vechi al acelui Sein heideggerian, apărând astfel cu mult mai vechi, deşi mai puţin cunoscut decât formula lui Heidegger.

Este una din raţiunile care, secondată de mulţimea şi importanţa persoanelor şi motivelor filosofice româneşti din veacul nostru, ne îndeamnă să vedem perspectiva mare de deschidere a gândirii noastre, sub aspect cronologic european, ca cea de-a treia cale, după cea greacă şi apoi după cea germană.“

Dumneavoastră ce părere aveți?

C.B.: Edgar Papu, un strălucit erudit din generația Noica – Eliade – Cioran, are dreptate. Deși nu știa ce voi scrie în ultimele patru cărți din Supracartea fără de ce.

V.R.: Ați primit premii foarte frumoase toată viața dumneavoastră intelectuală. În 1992, biografia dumneavoastră amintește de Premiul Maurice Carême pentru lucrarea L’uniVers et le Vers, premiu despre care mi-ați spus că s-au scris zeci de note și comentarii în publicații din Belgia, Franța și Luxemburg. Apoi?

C.B.: Am primit, într-adevăr, toată viața premii, și la școală și la neșcoală. Dar am avut o perioadă de vreo 20 de ani în care m-am absentat aproape complet din viața literară, ca să mă pot concentra la Supracartea fără de ce. Mi-am dat chiar și demisia de la Facultatea de Filologie a Universității Ovidius din spaima de a nu deveni didactic. Dacă devii (fără știre și fără voie chiar) un didactic și un profesor ești pierdut pentru ceea ce este mai abisal și mai straniu în poezie și în filosofie.

Eu cred că am evitat „cu succes“ didacticul și căzătura stilistică. De asemenea, este formidabil de important timpul și mai ales timpul de meditație. Concentrarea, chiar de tip buddhist-mahayana. Dacă-ți spun că am practicat această meditație de tip abisal, concentrarea timp îndelungat, nu exagerez deloc. Aveam și câte 100 de zile în care nu vorbeam aproape nimic cu nimeni.

V.R.: Totuși, în ultimul timp, ați primit premii internaționale absolut excepționale. Spuneți-mi măcar câteva cuvinte despre ele…

C.B.: Știi că eu îți răspund ție sincer și cinstit. Aceste premii se datorează unor prieteni vechi și foarte puternici. Ei înșiși mari scriitori europeni sau americani. Apoi, au apărut în viața literară înaltă prietenii prietenilor mei. Sper că nu voi rămâne dator, iar eu dator nu rămân niciodată. Am primit Premiul de Poezie al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris pentru poeme din Divina tragedie. Premierea a avut loc în Palais du Luxenbourg. Iată o imagine:

Îți voi detalia în cursul viitor al interviului nostru aceste bucurii incomparabile pe care mi le-a oferit Parisul, singurul oraș în care aș fi făcut o „carieră“ literară strălucită. De altfel, în 1990, când l-am vizitat prima dată, Cioran m-a întrebat dacă vreau să rămân la Paris fiindcă „dacă îți dau eu o recomandare predai la orice universitate din Paris“. Un sprijin cu totul aparte mi l-a oferit și ultimul mare filosof al lumii Emmanuel Lévinas (cunoscând cartea mea despre Epekeina tes ousias).

O bucurie cu totul specială (ținând cont de esența gândirii mele) este primirea unei medalii din partea Șefului Centrului budiștilor mongoli și stareț al Mănăstirii Gandantegchenling, Gabji Demberel Choijamts. Și totodată a unei frumoase diplome în mongolă:

O bucurie la fel de mare este primirea Medaliei de Aur Alexandru cel Mare, în Grecia, la Salamina. Pentru care rămân foarte îndatorat marelui poet grec Dinos Koubatis. Și vechiului meu prieten, el însuși scriitor excepțional, unul dintre cei mai importanți intelectuali care sunt invitați anual, de către Academia Suedeză, să propună viitori posibili laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.

V.R.: Aș vrea să vă fac să răspundeți ca și cum acesta ar fi ultimul dumneavoastră interviu. Dacă se va putea să fie un dialog cumplit și crud despre timpul nostru și destinul mediocru în care zace viața literară și intelectuală din România și din Europa fiindcă, nu-i așa, suntem și noi, cel puțin juridic, o parte din Europa.

Știu că sunteți patriot, dar aș vrea să-mi răspundeți ca un european dintr-o țară ratată. Ce ziceți: putem fi cumpliți și cruzi?

C.B.: Eu cred că da. N-aș fi departe de adevăr dacă aș spune că, într-un fel cumplițenia și cruzimea sunt meseria mea. Vom vedea.

PARTEA A II-a

Cultura română are nevoie de o „revoluție radicală“.

Incultura, furtul intelectual, necunoașterea și nerespectarea tradiției religioase, culturale, intelectuale, falsificarea obscenă a ierarhiilor reale, obrăznicia obscenă și impertinența inlimitată etc. sunt adjectivele care descriu descompunerea multilaterală în care se află România.

Trei instituții care-mi sunt foarte dragi sunt, din nefericire, în metastază: Academia Română, Biserica Ortodoxă Română și Uniunea Scriitorilor din România.

Academia Română este condusă de plagiatorul Aurel Ioan Pop care practică furtul intelectual cu o inconștiență care depășește orice medicină a minții. I s-a demonstrat de mult.

Biserica Ortodoxă Română este condusă de obscurul Dan Ilie Ciobotea, personaj cu biografie gri, neștiutor de carte, autocentrat ridicol în funcția supremă de patriarh. A nu-l respecta pe Eminescu (despre care a scris „11“ propoziții ridicole), a nu termina niciodată Catedrala Neamului (a comanda clopote, cu propriul chip, al căror bronz să dureze 400 + 400 de ani), a nu respecta 1000 de ani de istorie a Bisericii Ortodoxe (de la anul 298/303, prin vestitul episcop Evangelicus până la 1359, prin trecerea mitropolitului Iachint de Vicina în scaunul de mitropolit la Curtea de Argeș), a nu reactiva străvechea Mitropolie a Tomisului înseamnă a nu respecta poporul român, nici istoria poporului și nici istoria Bisericii Ortodoxe Române.

La Uniunea Scriitorilor din România este un președinte, Nicolae Manolescu, plagiator chiar și în Istoria critică a literaturii române, un lung reportaj care nu poate fi folosit decât în școlile profesionale. Ierarhiile lui literare sunt ale unui Bulă care nu poate înțelege literatura fiindcă n-a practicat niciodată poezia, proza sau teatrul (numai criticul G. Călinescu a scris poezie, proză și teatru). E ca și cum te-ai naște în secolul XX și n-ai trecut printr-un bordel din secolul XVII… Când s-a despărțit de Eminescu (în numărul incult din Dilema), am scris în eseul Apărarea lui Eminescu că Nicolae Manolescu nu s-ar fi putut despărți de Claudia Schiffer fiindcă n-a cunoscut-o…

După acest Nicolae Manolescu, Eminescu are și „defecte“ în poezii, Cioran n-are talent în românește, Noica nu știe ce e întru… Sunt în Istoria critică tot felul de canoane (care „canonesc“ scriitorii), teorii paralele cu adevărata istorie a literaturii române (Biedermeier, ionic, doric și corintic și alte năzbâtii stupide). Premiile Uniunii Scriitorilor sunt ficțiuni cu circuit închis, în timp ce „indemnizațiile de merit“ sunt ilustrări fără criterii.

Un cuvânt trebuie să îți spun și despre autoelita plagiatoare de astăzi: Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu și Manolescu sunt ilustratori simpatici.

V.R.: Aș vrea să reamintim celebrul text Cei 22 sau despre cultura de performanță, publicat de Constantin Noica în revista Ramuri din Craiova.

„“Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valéry un manuscris cu versuri. Valéry îi răspunde: “Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la așa ceva nu mă pricep”.

Numai că tocmai la așa ceva ar trebui să se priceapă măcar câțiva, în sânul unei culturi naționale. Căci dacă există sport de performanță care, ne încântă ca spectacol și atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanță care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii – fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc de afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele.

Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși şi o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale vieții satului au reprezentat, în trecut, o performanță. Folclorul este una la nivelul ultim al creației, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanțele culturii țin de genialitatea inventivă și creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci când performanțele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi și cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregătești și să faci rodnice creierele tinere, așa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până și deșeurile?

Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de față se află douăzeci și doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepțională. Nu e nevoie de mai mult, într-o țară unde inteligența și, desigur, râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale și spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găsești pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: «Să iasă din rând cei care cred că sunt excepționali». Ne-am trezi însă cu prea mulți candidați, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate și nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulți, nici dintre cei puțini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuși n-avea decât talent, nu și geniu), iar alți mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea și valorificarea tinerilor de excepție. Un Edison, dacă nu ne înșelăm, a spus: «geniu înseamnă 1% inspirație şi 99% transpirație». Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenția de afară nu numai că e posibilă, dar devine și obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, știe să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanță, poate mai mult decât în sport și, în orice caz, pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieți, în definitiv), candidatul la performanță trebuie să transpire.

Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveția, a trebuit să reclame direcției pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian și nici măcar nu cânta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. “Este Rubinstein“, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, așadar să transpire.

Îți este milă de câte o fetiță ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din «anii cei frumoși» (chiar așa de frumoși, fără modelarea pentru restul vieții, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Și poate ne-ar cuprinde mila în fața unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viață la rigorile culturii, mai ales că nu poți fi niciodată sigur de rezultat și trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebește vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să știe dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele și istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori.

Profesorii predau regula, nu excepția și, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până și în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituție a familiei, ce competență sau ce cutezanță au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci».

Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenți, și cu siguranță sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocație de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, și a văzut cum se îneacă alții. Și oricum, este mai ușor să știi cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obținut ei înșiși o performanță.

Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înființat, în așa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientaliști, dacă ne-am convinge că țara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât și către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepțională echipă de interpreți; căci reclamă și mijlocirea spirituală puțină genialitate.

Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”

Am reamintit în întregime textul fiindcă este genialissim. V-aș ruga să ne spuneți măcar câteva cuvinte despre geneza acestui text.

C.B.: Era în toamna lui 1980. Era prima vizită pe care i-o făceam domnului Noica la Păltiniș. Mergeam spre Iași, ca să cercetez cele trei Caiete ale lui Eminescu, în care tradusese din Gramatica limbii sanskrite și din Glossarium de Bopp. În cele trei zile cât am stat la Păltiniș, domnul Noica mi-a făcut o examinare de aproape 14 ore, iar seara, la hotel, mi-a adus „hârtiile verzi“. Hârtiile verzi însemnau o bursă de trei luni la Universitatea Humboldt. Am avut recomandări călduroase de la Noica, Doinaș și Sorescu. Dar în Germania n-am plecat fiindcă, la Craiova, era un colonel mai prost decât el însuși la Securitate. Noica mă trimite ca să muncesc la identificarea textelor germane din manuscrisele lui Eminescu. Am lucrat la proiectul acesta vreo 30 de ani și am identificat toate textele germane din manuscrisele lui Eminescu, ajutat și de Angela Barbu, soția mea. Am publicat vreo 20 de volume. N-au rămas neidentificate decât două texte pe care le consider cursuri orale la Universitatea din Berlin. În fine… În acea seară în care Noica mi-a adus „hârtiile verzi“, Noica și-a amintit de o idee a lui Leibnitz și de aici a izvorât ideea celor 22 de tineri geniali, câte unul la un milion de români (fiindcă atunci România avea 22 de milioane de locuitori). Lista lui Noica începea cu mine și această listă va continua cu o serie de străluciți tineri din întreaga țară: Craiova, Timișoara, Oradea, București, Iași…

V.R. : Știu că Noica a și scris despre dumneavoastră, în Revista Transilvania, după ce ați identificat câteva texte germane, extrase de Eminescu din Schopenhauer.

Permiteți-mi să reproduc pagina din revista Transilvania, în care Noica scrie că sunteți „excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și de istorie literară“.

Și, de asemenea, o fotografie rară de la înmormântarea lui Noica, în 6 decembrie 1987, la Păltiniș:

C.B.: Îmi amintesc cu nostalgie de superbul manuscris 2287 al lui Eminescu. În Monumenta Romaniae Historica am publicat toate manuscrisele lui Eminescu, plus un manuscris compus din mai multe poeme scrise de Eminescu însuși și pierdute ca originale. Am publicat, de asemenea, actul Matrikelbuch / 22 Januar 1875 de la Universitatea Humboldt din Berlin. În manuscrisul 2287, Eminescu tradusese din română în germană (nu invers, cum credeam în 1980) un fragment din Cezara, în vederea Antologiei pe care o pregăteau Regina Carmen Sylva și Mite Kremnitz. Noica era interesat cumlucra Eminescu. Și îmi spunea că dacă Eminescu a scris în germană tot atât de genial ca în română, „cultura română este salvată“.

Am donat Academiei Germane următoarele 30 de volume, multe dintre volume rezolvând identificarea clară a unor texte germane din Eminescu.

Iată lista acestor 30 de cărți:

Vol. 1 M. Eminescu – Manuscris Nou

Vol. 2 M. Eminescu – Manuscris 2270, Satz von der Erhaltung der Arbeit / Principiul conservării muncii

Vol. 3 M. Eminescu – Eclipsa de Viena

Vol. 4 M. Eminescu – Dosar de interdicţie 968 / 1883. Dosar de interdicţie 645 /1568 / 1889

Vol. 5 M. Eminescu – Manuscrisul 2285

M. Lazarus, H. Steinthal – Einleitende Gedanken über Völkerpsychologie

[als Einlandung zu einer Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft]H. Steinthal – Assimilation und Attraction psychologisch Beleuchtet

H. Steinthal – Assimilation und Attraction psychologisch Beleuchtet [„der Worwurf des Ateismus…“]H. Steinthal – Carl Philipp Moritz, Über die unpersönlichen Zeitwörter

August Friederich Pott – Über mannichfaltigkeit des sprachlichen Ausdrucks nach Laut und Begriff

Vol. 6 M. Eminescu – Eminescu şi Antologia americană a lui Strodtmann

Vol. 7 M. Eminescu – Manuscrisul 2276B

Martin Haug • Max Müller

Cosmogonie der Inder

Scrisoarea I • Rugăciunea unui Dac

Vol. 8 M. Eminescu – Manuscrisul 2289. Immanuel Kant

Vol. 9 M. Eminescu – Manuscrisul 2291

Vol. 10 M. Eminescu – Manuscrisul 2280

Dove, Poggendorff, Petermann, du Bois Reymond,

Kiepert, Weber, Bastian, Ebel, Zeller

Über die Prinzipien der hegels’chen Philosophie

Vol. 11 M. Eminescu – Manuscrisul 2286

Richard Lepsius – Die Chronologie der Aegypter

Eduard Zeller – Geschichte der Deutschen Philosophie seit Leibniz

Vol. 12 M. Eminescu. Agenda lui Eminescu – Manuscrisul 2292

Vol. 13 M. Eminescu – Manuscrisul I, 1

1. A. Sutzu – Autopsia lui Eminescu

2. Dr. Al. Tălăşescu – Creerii lui Eminescu

Vol. 14 M. Eminescu – Manuscrisul 2277 (2r-3r)

19 nume de plante în limba dacă (după Dioscorides)

Gr. G. Tocilescu – Dacia înainte de romani

Johann Gustav Cuno – Die Skyten

H. Leo – Einige Bemerkungen über die Sprache der Geten

Lorenz Diefenbach – Origines Europaeae

August Fick – Vergleichendes Wörterbuch der Indogermanischen Sprachen

Dioscorides – De materia medica

Vol. 15 M. Eminescu – Pedacii Dioscoridae Anazarbensis

De Materia medica (BNF, manuscrisul grec nr. 2179, secolul IX)

Vol. 16 M. Eminescu – Eminescu Ms. 2307

August Leskien – Handbuch der altbulgarischen (altkirchenslavischen) Sprache

Vol. 17 M. Eminescu. Helmholtz – Erhaltung der Kraft. Jordanes – Getica. Corespondență Berlin.

Vol. 18 M. Eminescu – Manuscris 2258

Vol. 19 M. Eminescu – Lecturi kantiene. Manuscrisul 2258

Vol. 20 M. Eminescu – Constantin Barbu – Poezie și nihilism

Vol. 21-22 M. Eminescu – Caietul roşu al Mitei Kremnitz. Ms. 1183 BCU Cluj. Ms. 4642 – Hieronymus Lorm BCU Cluj

Vol. 23 M. Eminescu – Gramatica sanskrită. Manuscrisul 357 II-30-I

Vol. 24 M. Eminescu – Gramatica sanskrită. Manuscrisul 357 II-30-II

Vol. 25 M. Eminescu – Gramatica sanskrită. Manuscrisul 357 II-30-III

Vol. 26 M. Eminescu. Franz Bopp – Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung (Berlin, 1845)

Vol. 27 M. Eminescu. Franz Bopp – Glossarium Comparativum Linguae Sanscritae in quo omnes sanscritae radices et vocabula usitatissima explicantur et cum vocabulis graecis, latinis, germanicis, lituanicis, slavicis, celticis comparantur (Berlin, 1867)

Vol. 28 M. Eminescu – Manuscrisul 2287. Eduard Zeller – Geschichte der Deutschen Philosophie seit Leibniz

Arthur Schopenhauer – Der Satz vom zureichenden Grunde

Vol. 29 M. Eminescu – Manuscrisul 2257

• Auxentius de Durostor – Epistola laudatorie despre Ulfila

• Ambrosius – De fide orthodoxa contra Arrianos

• Wilhelm Wackernagel – Gothische und Altsächsische lesestücke

• Theodor Mommsen – Corpus inscriptionum latinarum

• Wilhelm Tomaschek – Über Brumalia und Rosalia

Vol. 30 M. Eminescu – Goethe, Schiller, Petermann, Miklosich. Texte germane

Eu am muncit mult și cele 30 de volume se continuă până la volumul 100 (cărțile fiind pregătite).

Ediția Academiei este plină de greșeli ridicole (au mers până la „inventarea“ unor cuvinte germane care nu există !), există încă texte germane inedite, așadar nepublicate în ediție. Iar „eminescologul“ închipuit Petru Creția i-a inventat lui Eminescu poezii și versuri. Unii semidocți au preluat din edițiile lui Creția falsurile și inexactitățile (etc., Ioana Bot).

Petru Creția nu s-a sfiit nici măcar să mă plagieze. În eminescologie munca e grea!

După ce a scris domnul Noica despre mine în revista Transilvania, Liiceanu și Pleșu au devenit geloși și l-au „excedat tocmai la Onești“ ca să mă „critice“ în public. Noica mi-a povestit la Păltiniș toată isteria „băieților“ care ar fi vrut să plece tocmai la Chicago „să-l adulmece“ pe Eliade. Ca Blandiana, Sorescu, Păunescu și alți bursieri Iowa…

V.R.: Dacă tot ați trecut granița în nihilism, m-aș bucura să publicăm fotografia care-l imortalizează pe Cioran, citind în mansarda sa din Paris capitolul pe care i l-ați dedicat „Prepoziției sans“, în cartea Hestia. Încercare de a dezlega imeginea lumii (tipărită în 1989, sub titlul Încercare…). Și propoziția măgulitoare a lui Cioran…

C.B.: M-am bucurat mult de fotografia în care Cioran citește Hestia și sunt „alinat“ și măgulit în nihilismul meu de cuvintele geniale ale lui Cioran:

După cum vezi, dragă Victor, sunt un „scrietor“ norocos…